Paradoxul efemerului de neuitat



Am mai scris despre acest subiect, sau cel putin am inceput sa scriu…mai tot ce fac eu poate fi caracterizat doar ca un inceput (impulsul din spatele actinuii)
E vorba de clipa, timp, „efemeride” sa le zic asa si in cealalta parte a balantei e vorba despre ce ramane statornic, ce nu uitam…

Cu mult timp in urma, cu un pas inaintea lumii ce a inceput sa-l citeasca am citit si eu Alchimistul de Paulo Cohelho. E o carte ce mi-a placut si pot zic impresionat, de fapt mai toate cartile lui au lasat o amprenta asupra mea, citite intro oarecare ordine te poarta printre anumite etape… Ok, sa revin, in acea carte era vorba, printre altele, de „povestea personala”. De cand am citit povestioara alchimistului si pana acum am tot incercat sa-mi descopar sau sa-mi aflu povestea (si au trecut aproape 10 ani de atunci sau poate chiar 10?), pentru ca astazi fara prea mult efort sa aud un zgomot ca acela provocat de o moneda ce cade intrun vas de metal.

Ce ti-e si cu povestea asta personala…exista, parerea mea, doua variante de a ti-o afla: odata dupa ce „ti-ai luat la revedere de la barcagiu” si altfel, printro sclipire de moment si o determinare de-o viata. Exista totusi si cazul celor mai putin „fericiti” ce nu si-o stiu niciodata si hoinaresc ca simpli vagabonzi pe strazile vietii.

E ciudat cum dintre atatea intamplari, povesti, conjuncturi, istori si istorisiri efemere unele raman nemuritoare in mintea si inima noastra, doar ca raman imortalizate. Ce e viata: sa fie o insiruire de actiuni, sa fie ceva ce incepe ca sa se sfarseasca, sa fie ceva ce curge pentru ca la un moment dat sa se fi scurs tot? Nu stiu cum functioneaza memoria, fie ea individuala sau colectiva, insa unele lucruri raman impietrite in ea, timpul nu le deterioreaza. Oare de ce amintirile nu prind viata (trimitere cu cateva randuri mai sus)? Sau poate ca viata, pentru fiecare dintre noi, e acel ceva ce nu a apucat sa se sfarseasca, inchieie, ce nu a zis ultimul cuvant: e zambetul ce ne creeaza amintirile si visele…?

Sunt multe lucruri despre care as putea sa scriu, sunt multe lucruri ce as vrea sa le scriu, sunt multe lucruri ce merita citite; din pacate sunt asa de putine momente cand se poate pune ceva pe „foaie”. Poate la un moment dat o sa astern totul, asa cum natura din cand in cand acopera totul cu neaua ca noi sa putem citii povestea ei, in albul imaculat…

Vremea vremuieste,
Timpul dainuieste
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuieste
Viata se traieste
Clipa-i trecatoare
Amoru-i ca o floare.

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim

2 Răspunsuri to “Paradoxul efemerului de neuitat”

  1. Daquinus Says:

    Vad ca esti pe calea ceea buna. Ma bucur sincer si sper sa nu fi dintre acei „fericiti” care nu se gasesc in labirintul propriului suflet. Multumesc si pentru critica, e binevenita, dar tot ce apare in acea poezie e de la prima poarta a sufletului. Cu stima si respect Cosmin

  2. Burebista Says:

    sper sa fiu pe calea cea buna, indiferent care o fi ea. legat de labiritul propiului suflet, cred ca toti dintre noi, intro oarecare masura il strabatem.multumesc inca odata pentru comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: