Hello world!

Februarie 22, 2010

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!

cand

Ianuarie 17, 2010

atunci cand florile imi vor cadea
si frunzele asemenea
cand imi va mai ramane decat tulpina;
atunci sa vi sa-mi zici ca iarna are curcubeu
si vara ninge
cand plange diamantul inaltului ghetar
si sticletele vietii raspnadeste negrul de stejar
atunci sa vi sa ma trezesti, sa-mi zici ca totul fu-n zadar
ca nu te risipesti
cand zambetul izvorului ascuns iti va ajunge la urechi
sa sti ca eu sunt cel care te-a dus
pe culmi si vai de umbra nepatrunse si-ntelese.
iar tu cand singura vei sta albastrul sa-l cuprinzi
………………..

In lumea mea

Ianuarie 17, 2010



In lumea mea totul e alb,
Sunt si animale-n lumea mea
Si ele sunt tot albe si florile sunt albe
Iarba e si ea alba, de-altfel ca si norii.
Totul e alb ca lumea mea, nu poti vedea nimic
Totul e de un alb netransparent si infinit.

IN LUMEA TA OARE CUM E?

Si totusi, tu femeie, daca ai vedea 5 flori, in lumea mea, ele cum ar fi ce culoare ar avea? Nu te chinui sa-mi raspunzi stiu ca nu poti, vroiam decat sa-ti spun ca pot fi 5 flori (…) in lumea mea.

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare

Inceput, drumul, sfarsitul si repetarea ciclului

Iunie 22, 2009

„La inceput a fost cuvantul
si cuvantul a fost la Dumnezeu
si Dumnezeu era cuvantul”

Noi oamenii suntem diferiti fata de celelate fiinte de pe pamnt, parerea mea, datorita faptului ca, avem capacitatea de a simboliza (sa dam un inteles, un simbol, la orice ce ne inconjoara) nu datorita faptului ca suntem capabili sa comunicam, socializam si constientizam.

Sunt de parere ca si celelate vietuitoare sunt capabile sa comunice (fiecare animal avand limbajul propiu, spre exemplu la caine e latratul…) si au constiinta proprie ce le ajuta sa-si dea seama daca sunt din aceeasi specie sau nu, altfel cum si-ar da seama un delfin ca nu are cum sa se imperecheze cu un rechin sau mai sti cu o hamsie; de asemenea cred ca au si constiinta binelui si raului asa cum o avem si noi (chiar daca noi nu ne mai dam asa de bine seama); la fel cum si animalele (majoritatea dintre ele) traiesc in grup deci am putea zice ca sunt fiinte sociale. In fine nu vreau sa continui cu exemplele caci risc sa-mi pierd ideea….

Cineva candva imi spunea ca: un invatator atunci e pe deplin multumit sau rezultatul sau si-a atins pe deplin obiectivul, cand elevul a ajuns sa-l depaseasca…. Ei bine la fel sta treaba si cu simbolurile descoperite de om.

E ciudat cum simbolurile ce ne inconjoara au ajuns sa fie mai puternice decat omul in sine, exemple de simboluri ar putea fi: cuvantul si cifra. Aceste doua unelte ce ne ajuta sa ne raportam si coordonam in spatiu, timp si intre noi. Insa din pacate scopul descoperiri lor s-a pierdut in negura timpului, ele ajungand sa ne incurce de cele mai multe ori.

Odata cu simbolizarea obiectelor din jurul nostru s-a descoperit si secretul si in felul acesta s-a descoperit puterea si modurile ei de propagare. Descoperindu-se un lucru, aparent atat de pretios (cum este puterea), a trebuit sa se inventeze si un pret al ei, iar acest pret trebuind sa poata fi cuantificat, in felul asta aparand banul. Din moment ce am ajuns sa avem putere si bani a trebuit sa masuram si durata lor deci am descoperit timpul (cu secundele, minutele, orele, zilele, anii lui). Avand deja asa de multe simboluri in jurul nostru a trebuit sa putem contabiliza realizarile in felul asta descoperinduse cifra…etc

Ajungand sa detinem controlul asupra simbolurilor (ce erau menite sa ne ajute sa comunicam sa ne intelegem intre noi) am considerat ca e prea banal ca toti sa stim acelasi lucru, deci am inceput sa amplificam secretul si in felul asta am ajuns ca „propii nostrii elevi (cuvantul si cifra)” sa ne domnine si fara ele sa nu mai putem face nimic.

Biletele la control va rog….calatorie placuta in continuare

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare

Vaca, rahatul, vrabia si pisica

Iunie 4, 2009

La un moment dat o vrabie a poposit intrun manunchi de iarba ca sa culeaga o graunta. Ghinionul a facut ca, acel manunchi de iarba sa fie chiar in spatele unei vaci care chiar in acel moment daduse drumul excrementelor si ele cazusera pe sarmana pasare. Prezenta inoportuna la locul nepotrivit, era acum intro situatie foarte delicata. Singura nu mai avea cum sa iasa din rahat, iar vaca plecase de acolo fara sa fi remarcat ce facuse. A noastra pasarica avea nevoie neaparata si rapida de ajutor, altfel riscand sa se sufoce. Intamplarea a facut sa treaca pe acolo o pisica. Vrabia zarind pisica o striga si ii ceruse ajutorul promitandui ca o va rasplatii daca o salveaza. Pisica zis si facut, nu a asteptat sa fie rugata a doua oara. A SCOS VRABIA DIN RAHATUL IN CARE ERA PANA LA GAT, A CURATATO SI APOI A MANCAT-O.

Morala: nu oricine te baga in rahat iti e dusman si nu oricine te scoate iti este prieten.

Am scris povestioara asta asa ca introducere a ce vroiam sa zic.
Cum ne putem da sema cine e „vaca” si cine e „pisica” in viata noastra de zi cu zi?

Oare eu ce sunt?

Mai 23, 2009



Ce suntem noi oamenii, ca si fiinte, ca si prezente in…(nu stiu cum sa-i spun) aceasta lume, in acest univers?

Eu am zis despre mine ca sunt suma celor vazute de ceilalti la mine? Insa doar atat sa fiu? Dar totusi eu cum sunt pentru mine in propia-mi constiinta? M-am confundat cu acela ce-l stiu si ceilalti sau am pastrat o parte din mine, doar pentru mine?

Sa fim noi totusi, decat un manunchi de informatii (amintiri, fapte, intamplari, emotii si sentimente) continute intr-un recipient si nimic mai mult?

Daca ar fi asa, e de inteles de ce nu ajungi sa-ti cunosti aproapele nici dupa o viata petrecuta langa el. Cum sa-l cunosti cand el se afla in toti ceilalti cu care a interactionat si unde sa mai pui la socoteala ca e si in cei cu care nu a interactionat in mod direct, dar care printr-un concurs de imprejurari il stiu in si din anumite ipostaze. Cum ai puta sa sti toate aceste detalii despre el? Ar trebui sa faci un studiu de caz printre toti cei ce l-au cunoscut si ar mai trebui ca ei sa fie dispusi sa-ti furnizeze informatiile, despre el, cu o acuratete demna de invidiat si nici atunci nu ar fi destul: caci cine-i stie pe toti cu care a interactionat in mod direct sau indirect acel individ (unii ar zice ca serviciile secrete, insa sa lasam gluma deoparte). Pe deasupra ca problema sa fie si mai dificila, mai exista si propriile lui trairi, pe multe dintre ele nestiindule nimeni (poate nici el cu exactitate).

Dincolo de definitia ce o voi da ce anume suntem? Definitia suna ceva de genu: fiinte bipede, fara blana, cu unghi, ce au constiinta de sine si sunt caracterizate prin faptele, vorbele, trairile si evenimentele petrecute, fiecare avand o personalitate proprie dar ce poate fi incadrata intro anumita clasificare (deci nu suntem asa de diferiti din moment ce facem parte din grupe de caracteristici), purtatori de un anumit sex, cu placeri si apucaturi dobandite in functie de epoca in care ne-am petrecut pasagera existenta.

Revin si spun: ne putem raporta decat la trecut, mai precis la ce a fost si cunoastem din propia existenta. E un handicap foarte limitativ.

Sa te identifici cu urmele pasilor ce i-ai lasat, hm…sa poti sa distingi daca sunt ai tai sau nu,hm…

Calatorie placuta in continuare…BILETUL LA CONTROL, VA ROG…

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim

amintiri…..

Mai 21, 2009



Nu stiu ce se intampla dar tot mai am cate ceva de adaugat la capitolul „amintiri”.
Nu am stiut pana acum ca e un capitol, nu am preconizat ca voi scrie mai multe posturi despre asta. Insa iata-ma din nou in fata tastaturii, scriind provocari pentru mine – pentru voi.

Pana acum am aflat ca amintirile nu prind viata (sau cel putin asa cred, cu toate ca uneori unele parca cresc, se dezvolta si imbatranesc exact ca si noi oamenii ce le traim); am mai aflat ca ele prind viata si incep sa schimbe clipa in momentul cand gandul nostru (ce zburda liber pe toate planurile) ne poarta in trecut. Acum am invatat ca; amintirile nu numai ca odata aduse in minte incep sa pulseze, sa schimbe, insa ele ne si urmaresc. Atat timp cat noi vom trai si atat timp cat vor fi in aceasta lume persoanele drage carora le-am impartasit totul, aceste amintiri vor bantui si ele.
Ne vor cotropii gandul ori de cate ori vor avea ocazia, pana in momentul cand ceva ce trebuie sa se intample atunci…se va intampla; pana cand, cheia nu va intra in lacasul potrivit nu vom auzi niciun scartait de usa.

Ma intreb: oare cum e sa-ti amintesti viitorul?
Hm, acum de la amintiri am ajuns la alta tema si anume axa temporala: trecut-prezent-viitor. De ce tot timpul ne raportam la ceea ce a fost si nu ne putem raporta la ceea ce va urma? Oricat de multe indicii am avea tot nu suntem in stare sa ne cunoaste viitorul, cu aceeasi „certitudine” cu care ne cunoastem trecutul. Este injust! ambele sunt ale noastre insa doar unul ni se dezvaluie. E ca si cand ai fi in desert si ai alerga dupa fata morgana…ea tot timpul va fi acolo insa tu niciodata nu o vei gasi. Asa e si cu viitorul, cand ai ajuns sa-l cunosti devine prezent si in urmatoarea clipa devine trecut…deci niciodata nu te intalnesti cu el intre patru ochi.

Calatorie placuta in continuare…

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim

Aceasta e intrebarea

Mai 21, 2009



Oare ce e mai rau?
Sa sti si sa nu faci nimic sau sa nu sti si sa faci ceva?

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim

Pasii, fara de urme, lasati pe drumul fara intoarcere

Mai 7, 2009

Sa fi capabil sa arati recunostiinta e un lucru foarte important.

Cred ca am ajuns sa am o idee despre ceea ce poate fi ca si concept „adevarul” si de ce nu ne este la indemana sa-l cunoastem.

Odata cu „caderea” din „rai” omul a ajuns sa fie o fiinta slaba, purtata de propiile trairi si sentimente. Cunoastrea „adevarului” l-ar determina sa o foloseasca in scopuri personale determinate de pasiuni necugetate. Neavand o vedere de ansamblu si nefiind in stare sa prevada viitorul, el, s-ar autodistruge. Caci, la fel ca si in „mitul pesterii” adevarul/lumina te poate orbii (ratiunea si constiinta nemaiputand sa te ajute) „orice licurici, dupa ce apune soarele, se crede inloctiitorul lui”….L.Blaga, Zari si etape.

Asadar omului i-a fost data o viata ce o putem compara cu un joc de puzzel. Trebuie sa asezi fiecare piesa la locul ei ca sa poti trece mai departe. Omul putand sa vada doar ce e in imediata lui proximitate; nefiind in stare sa priveasca totul unitar. Asa cum zicea si Lucian Blaga, aprinde un chibrit in intunerec si vei vedea bine ce e langa tine sau nu apinde si vei vedea tot insa nu vei distinge….idee preluata din „Eonul dogmatic”.

Din pacate putini dintre noi mai pot sa-si gaseasca punctul de unde au cazut si de unde si-au inceput ratacirea (aluzie la schema punctului si cercului). Voi incerca in continuare sa dau inca o directie asupra intaririi spirituale asa cum o percep eu.

Cum spuneam omul e purtat de dorinte personale, de invidie si ura (caci intotdeauna raul a fost mai simplu de asimilat decat binele) si a uitat ce inseamna compasiunea si iubirea iar daca in momentul insusirii „cunoasterii” omul e cuprins sau insotit de ura intunericul ii va cotropii sufletul si mintea. Din acel moment zambetul va disparea de pe fata sa iar lumina din ochii sai nu va mai fi de zarit, nemaifiind posibila cale de intoarcere caci raul la fel ca si binele nu se sfarsesc niciodata.

Un prim pas asupra unui suflet mai curat ar putea fi: renuntarea la ura si razbunare, asta te va ajuta sa ai o viziune mai larga asupra vietii in sine (unii ar zice ca ura te face puternic, nu zic ca nu e asa, insa te si corupe si te face sclavul ei si sunt putini oameni ce reusesc sa-si tina in frau si despartite cele daua parti: raul si binele).

Mintea omului e ca si marea, sa zic asa, cu fluxul si refluxul ei. Cand e lipsita de cunoastere, mintea omului, e mai ingusta iar pasiunile lui sunt greu de controlat. Fiecare om are slabiciunile sale iar odata cu aflarea binelui cunosti si raul, acesta din urama exploatandu-ti la maxim slabiciunile. De aceea nu este la indemana oricui sa afle binele si raul. Caci cu cat incerci mai mult sa-ti invingi slabiciunile, cu atat mai mult ele se ascund in subconstientul tau; e nevoie de multa tarie si de mult stoicism pentru a putea iesii invingator.

Adevarul este calea de a impletii puterea omului cu cea divina. Insa problema omului e legata de: putere, dorinta, ura, prostie si resentimente. Odata ce scapi de ele calea spre si dinspre adevar se va deschide.

Un al doilea pas ar fi: lasa totul sa se termine in tine insuti si vei intelege goliciunea vietii.

Unul dintre ultimii pasi ar fi: dupa ce ai renuntat la tot ce tine de material si trup, mintea ta limpede iti ajuta sufletul sa se contopeasca cu universul. Pasii intermidiari ii descopera fiecare dupa posibilitati.

Calatorie placuta in continuare…

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim

A la recherche du temps perdu

Aprilie 22, 2009


M-am uiat la filmul respectiv si mi-au picat niste fise.
Bai e incredibil. Simbolurile din jurul nostru sunt atat de puternice, adica semnificatia lor e atat de adanc infipta in subconstietul nostru incat uneori confundam realitatea faptica cu realitatea imaginara.

Nah in fine nu multi vor intelege ce scriu, sau mai sti poate am luat-o razna, poate rasa umana chiar a ajuns sa fie alta specie pentru mine, insa ma refer la „calatoria in timp” si cine stie despre ce e vorba va intelege, insa cine crede ca ea se realizeaza cu nu-mi inchipui ce aparate sofisticate ca in filmele science fiction e un biet copil.

Mi-a luat ceva vreme pana sa-mi dau seama. Cand esti in intunerec si ai dorinta de a scapa oricat de mult ar dura bajbaiala, prin bezna, pana la urma reusesti sa iesi la lumina.

Insa la fel ca in „mitul pesterii” dupa o perioada lunga petrecuta in negura momentul intalnirii cu lumina te poate orbii si din nou am ajuns sa vorbesc despre supra-realism (celebrul exemplu cu portocala albastra).

Revenind la subiectul discutiei, ca de obicei voi scrie doar o idee, calatoria in timp e la indemana noastra a tuturor si o facem fiecare de multe ori in viata.

De cate ori nu m-am chinuit sa-mi inteleg trecutul, de cate ori nu mi-am zis „ce n-as da sa mai fiu odata acolo, as proceda altfel”; „daca as mai avea o sansa sigur nu as face aceleasi greseli”. Hm dar cine imi garanteaza ca odata ajuns din nou acolo lucrurile vor fi la fel cum au fost cand s-au petrecut pentru prima data?

Calatoria in timp e o teorie cu care si-au prins multi urechile si o concluzie general acceptata e ca odata ce te-ai intors in trecut ai schimbat viitorul, anume acela care acum e prezent.

Pe sinusoida timpului nu e usor de calcat, e un aspect ce nu-l stapanim, nici macar nu-l cunoastem, la fel cum nu avem nici puterea de a ne imortaliza amintirile. Sunt confuz pentru cei ce au citit ce am scris pana acum, caci la un moment dat ziceam ca amintirile raman impetrite ele nu traiesc. Am avut dreptate, insa m-am si inselat. Raman statornice atat timp cat nu intervenim asupra lor. In momentul cand doar, sa zic asa, ne-am gandit la ele, incep sa pulseze si schimba totul.

Incepanad sa scriu pe aceasta tema mi-am dat seama cate se leaga si despre cat de multe lucruri ar trebui sa scriu (stranut incontinuu, deci e adevarat la ce ma gandesc).

Traieste clipa! nu e deloc o chestie usoara, cand ajungi sa o intelegi iti dai seama cat de ultila e. Mie imi suna echivalentul perfect al sintagmei „traieste in prezent”.

Actiunile noastre se desfasoara pe trei (cel putin) planuri ale timpului: trecut, prezent, vitor. Cand intreprinzi ceva te bazezi pe experientele acumulate in trecut; infaptuiesti in prezent pentru a avea un rezultat, un folos in viitor.
GRESIT!!!
e total eronat sa faci asa ceva. De ce zic asta? Caci experienta din trecut poate fi bazata pe elemente eronate, se subintelege ce urmeaza. La fel cum bazandu-ne pe trecut si gandindu-ne la viitor putem rata prezentul, adica sa nu observi ce e chiar sub nasul tau. De foarte multe ori am patit asta. Sa nu mai amintesc de faptul ca: orice actiune sau interactiune are niste parametrii subiectivi si poate ATUNCI altele au fost cooordonatele, decat ACUM, oricat de multe similitudini ar fi.

Una dintre teoriile mele e ca „singurul lucru ce-l cunoastem sau despre care putem vorbii cu certitudine e trecutul; restu find relativ…” este in mare masura adevarat, dar: putem fi siguri pe prezent? iar daca prezentul e nesigur implicit nici viitorul trecut nu poate fi altfel.

Ideea ce mi-a venit acum este legata de amintiri si greseli. O viata fara regrete!, oricum ce e facut e bun facut si nu mai poate fi schimbat oricat de mult ne-am chinui. Caci nu suntem in „praslea cel voinic” sa ne dam de trei ori peste cap si sa facem o minune. Pareri de rau? la ce folos, nu remediaza nimic. Scuze, la ce bun? exista tot timpul o parte vatamata si una vatamatoare, scuzele nu vor schimba nimic din ecuatia problemei. Pedeapsa, din nou, pentru ce? Care e logica? oricum nu rezolva nimic. Totul este asa cum il lasam sa fie.

Singurul lucru ce-l putem face e sa ne conducem dupa coduri de bun simt si sa invatam din cele intamplate pentru a nu repeta aceleasi fapte. Caci pana la urma asta este purgatoriul: sa repeti la nesfarsit chinurile in care singur te-ai bagat.

Calatorie placuta in continuare…

P.s: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare si mai adaug: simt, scriu si ma exprim